În anul 1984, Nicolae Ceaușescu se juca de-a nutriționistul cu românii și introducea un plan sistematic de înfometare a populației. Acest plan era făcut de specialiștii vremii sub oblăduirea „marelui cârmaci”. În tot aceste „contrabandiștii” care aducea mâncare de la țară erau vânați cu milițienii.

În anii 80, principala preocupare a românului este să facă rost de mâncare. Fie că stătea la cozi interminabile, fie ”trafica” găini și porci de pe la țară. Erau și cei care răbdau cu stoicism. În multe magazine galantarele erau goale iar populația din mediul rural era obligată să împartă cu statul și ceea ce le mai rămânea prin gospodării. Un popor întreg suferea o raționalizare drastică pentru a plăti gafele economice ale tovarășilor din conducerea statului dar și a încăpățânării lui Ceaușescu, care credea că se pricepe la toate și nu asculta decât de sfaturile soției și probabil ale lingăilor din anturaj.

Economia româneacă era dependentă de materii prime din străinătate, multe uzine megalomanice mergeau în pierdere, iar Ceaușescu se afunda în creditele de la BIRD și FMI, adică se împrumuta de la ”dușmanii socialismului” ca să construiască socialismul românesc. Fără să-și asume lipsa de viziune și gafele economice flagrante, Ceaușescu s-a gândit să i-a de la gura poporului, pentru a mai acoperi din datorii. Așa au apărut marile restricții alimentare din anii 80, cu celebrele cozi la alimente și oameni învățați, de nevoie, să se descurce pentru a-și hrăni familia. Culmea, Ceaușescu a început să o facă și pe nutriționistul poporului român, ajutat evident de specialiștii partidului, justificând înfometarea populației în mod științific. Mai precis, încerca să-i convingă că raționalizarea alimentelor era fiindcă, ”marele cârmaci” se gândea la sănătatea și forma fizică a populației.  

O țară în derivă economică

Aparent mulți români cred încă mitul ”Epocii de Aur” a comunismului românesc, cu fabrici uriașe, pline de muncitori. Fiecare avea casă și loc de muncă. Încă este proslăvită cu nostalgie economia românească din anii comunismului, care ”dudia” așa cum spun mulți români, inclusiv dintre cei care nu au trăit în aceea perioadă. Sunt evocate uzinele, combinatele, marile lucrări de infrastructură, ca un simbol al independenței economice românești și a strălucirii acesteia. Evident, nu toate fabricile din perioada comunistă mergeau prost sau erau inutile. Ba chiar s-au făcut lucrări de infrastructură necesare și astăzi. La modul general, însă, economia comunistă din perioada lui Ceaușescu era un eșec. Era dependentă de resurse din export, multe combinate sau fabrici mamute mergeau constant în pierdere și nici nu reușeau să producă cât să acopere necesarul de export. În plus, planurile și ideile desprinse de realitate ale lui Ceaușescu nu făceau decât să complice și mai tare situația.

Pierderile fabricilor erau acoperite cu credite externe, iar România ajunsese la o datorie de 11 miliarde de dolari în 1982. Partenerii ruși, cei care furnizau României energie și țiței erau total nemulțumiți de ceea ce se întâmpla. Românii nu-și onorau cum trebuie contractele la export, se împrumutau și cereau tot mai multe importuri. ”În ansamblu, România devenea tot mai dependentă de materiile prime sovietice și tot mai expusă criticilor URSS pentru apelul la credite. În 1982, Ceaușescu a cerut și curent electric suplimentar. Partea sovietică a răspuns că nu poate livra nici cantitățile convenite anterior decât pe timpul nopții, sâmbăta și duminica.(….)Pentru cele 5 milioane de tone de țiței sovietic, Ceaușescu s-a angajat să plătească jumătate în dolari, jumătate în produse. Era criticat acum și pentru soluția construcției primei centrale atomoelectrice în parteneriat cu Canada, cu mari cheltuieli de valută. ”Câtă anume? Numai dvs știți! i-a reproșat Gromîko. ”Nu am cheltuit aproape nimic!”, a mințit Ceaușescu”, preciza Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”. Fără să mai poată face față situației, și după ce nu i-a ieșit pasența nici cu exporturile, Ceaușescu a început să i-a de la gura oamenilor.

sursa aici