La exact o jumătate de secol, amintirile nu s-au estompat, dar necazul celor care au sperat atunci nu a dispărut. Meciul pierdut România lui Ilie Năstase și Ion Țiriac în fața Statelor Unite rămâne peste timp una dintre cele mai triste povești ale sportului nostru. Este o poveste care trebuie spusă pentru că dincolo de gustul înfrângerii rămâne adevărul că pe atunci evoluam în altă ligă a sportului.

Jumătatea lunii octombrie 1972. Finala Cupei Davis se joacă la Bucureşti, între România lui Năstase şi Ţiriac şi Statele Unite, cu Stan Smith în postura de vedetă absolută. Specialiştii tenisului susţin şi acum că a fost una dintre cele mai frumoase şi mai dramatice finale din istorie.

Cu niște ani în urmă, prestigiosul New York Times publica un articol cu titlul „When the Davis Cup came from the cold” („Când Cupa Davis a venit din frig”), în care recompunea mai ales atmosfera care înconjura marea finală. Descopereai acolo o Românie comunistă sumbră, ploioasă, rece, care își trimitea agenții secreți să întâmpine delegația americană.

6 săptămâni după masacrul de la Munchen

Matt Richtel, autorul articolului, insista asupra contextului politic particular, relatând şi despre şiretlicurile la care ar fi apelat românii pentru a-i împiedica pe americani să câştige.

Întâlnirea dintre România şi SUA se desfăşura la doar 6 săptămâni distanţă de atentatul teroriştilor palestinieni, care omorâseră 11 sportivi israelieni în Satul olimpic din Munchen. Iar România, precizează Richtel, era una dintre ţările care întreţineau relaţii amicale cu palestinienii, în particular cu OEP-ul lui Yasser Arafat, perceput pe atunci ca organizaţie teroristă.

sursa aici